Amintiri din copilărie 1931-1948 Interviu cu doamna Roma Elena-Valeria Zinveliu - profesoară de biologie - născută în Pecica - Adalbert Ban: - Dacă puteţi să-mi povestiţi câte ceva despre tinereţea D-voastră din fosta comună Pecica, azi oraş, cu 13.000 de locuitori; - Roma Zinveliu: - Copilăria, este cea mai frumoasă etapă a vietii omului indiferent de conjuncturi şi starea socială. Este perioada dragostei grijulii şi protectoare a părinţilor, este primul contact cu lumea: natura mirifică, multitudinea aspectelor ei noi şi necunoscute copilului, etern semn de întrebare care aşteaptă răspunsuri izvorâte din explicaţii şi experienţa proprie. Este perioada necunoscutelor a naşterii interesului pentru lumea în care te-ai trezit, îţi stârneşte interesul pentru viaţă şi te ajută să te integrezi în această necunoscută, să găseşti rezolvări pentru multiplele probleme şi prin deprinderi să înveţi să trăieşti iubind, respectând şi folosind minunea care se numeşte "viaţa". An de an mă reîntorc în Pecica, în casa mea natală, unde îmi petrec vacanţele, deja vacanţa cea mare (2010), din anul 1948, de când m-am stabilit prin căsătorie în Caransebeş. - Adalbert Ban: - Spuneţi câteva cuvinte despre D-voastră, şi despre meleagurile, unde v-aţi născut; - Roma Zinveliu: - M-am trezit la viaţă în Comuna Pecica, judeţul Arad, în anul 1931 ianuarie 9, mama Ileana Takacs, tata Dr. Emil Zinveliu, fratele Emil Zinveliu, procuror pensionar stabilit în oraşul Reşiţa.
Localitatea Pecica este situată în vestul României, pe râul Mureş aproape de vărsarea lui în râul Tisa, pe teritoriul Ungariei. Relieful are aspect de şes bogat în sensul cel mai curat, care împreună cu ploile aduse de vântul de vest pentru Europa, dinspre Atlantic, asigură suficientă umezeală pentru un climat favorabil unor recolte bogate. Ţinutul a fost dintotdeauna unul dintre grânarele ţării. - Adalbert Ban: - Dacă puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre anii de şcoală, petrecuţi în Pecica, Sibiu, Beiuş, Cluj; - Roma Zinveliu: - Primele 3 clase primare le-am făcut la Pecica, pentru clasa a IV-a am plecat la Sibiu, unde am studiat 4 ani, după care am plecat la Beiuş, apoi la Cluj 3 ani, la o şcoala particulară. Tatăl meu a preferat şcoli de pe munţi, dealuri. În tinerete am fost slăbuţă, bolnăvicioasă. Primele 3 clase le-am făcut în limba română, la Sibiu am învăţat în limba germană, la Cluj în limba franceză. În anul 1948 am terminat liceul, după care a început calvarul meu la facultate. Iniţial am vrut sa urmez facultatea de medicină, dar dosarul meu a fost respins la Bucureşti, că eram chiaburi, tatăl meu era medic, între timp a şi murit, am avut 25 ha pământ arabil. Comuna Pecica este de fapt formată din două comune alăturate: Pecica Romană şi Pecica maghiară, despărţită în două entităţi şi totuşi contopite datorită naţionalităţii populaţiei şi mărimii aşezărilor. Linia demarcatoare este o unică stradă, casele de pe un rând aparţin comunei Pecica iar cele de pe partea cealaltă a străzii comunei Rovine (fosta Pecica maghiară). Cândva după formarea României Mari n-a existat localitate, comuna mai mare si mai bogată în populaţie - circa 20.000 de locuitori - comparabilă cu comuna Pecica. - Adalbert Ban: - Care a fost organizarea comunei Pecica înainte de 1944? - Roma Zinveliu: - Acest fapt (20.000 de locuitori) a îndreptăţit conducerea comunelor cu două primării, conduse de doi notari, doi primari aflaţi sub oblăduirea plasei Pecica. A existat o judecătorie, un notar public şi mai mulţi avocaţi care îşi făcuseră studiile în împrejurul Austro-Ungariei şi cunoşteau perfect limba română, maghiara şi germana. Două circumscripţii sanitare deserveau nevoile sanitare ale populaţiei, două dispensare vegheau pe lângă şase medici (Dr. Acel Henrich, Dr. Enea Bentia, Dr. Tiurovschi Mihai, Dr. Grozda Marius, Dr. Emil Zinveliu, Dr. Vulpe, Dr. Friedmann) pentru prevenirea prin vaccinare şi vindecarea bolilor.
Exista o poştă cu serviciu telefonic, o gară în care soseau trenuri de persoane sau motoare dinspre Arad. Într-un timp (înaintea celui de-al doilea război mondial, Pecica a fost şi punct vamal de frontieră cu Batania, localitate aflată la câţiva kilometri de graniţă, în Ungaria. Pecica a fost electrificată la începutul secolului XX. Cât priveşte aprovizionarea cu apă a populaţiei, o făceau trei fântâni arteziene forate în adâncime care aduceau apa de la câteva sute de metri.
Apa curgea permanent asigurând autocurăţirea lor şi apa excedentară se scurgea pe câte un canal deschis în câte un braţ al Mureşului numit Mureşul mort, care fusese amenajat în secolul XIX, pentru a conduce plutele cu lemne de construcţie la un gater situat lângă digul comunei. Până la începutul secolului XIX Mureşul era navigabil pe anumite porţiuni datorită unor lucrari de dragare. Deşi Mureşul este cel mai important râu din centrul si vestul Transilvaniei rar se întâmplă să producă inundaţii datorită unui dig înalt şi bine consolidat care înconjoară Pecica. O singură dată, în anul 1931, Mureşul a rupt digul în zona numită Cocota, iar în 1957 a ameninţat cu inundaţie, încât la Arad s-a ridicat digul cu peste 50 cm, iar in Pecica unde Muresul are cea mai mare matca cu un debit considerabil, s-a tras cu două zile înainte, un al doilea dig prin mijlocul păşunii comunale, aflate între digul comunal anterior ăi matca Mureăului, loc cunoscut de localnici ca "Hailas". Mureşul era o arteră importantă pentru populaţia comunei, se circula cu bărcile pe el, exista un pod plutitor pe care îl numeau "Compa", care transporta deodată şi patru căruţe cu cai şi care era dirijat de de un om ce manevrează compa, ca mijloc de comunicare între Banat şi plasa Pecica.
Pe aici veneau nemţii (svabii) din satele Sântpetru German şi Periam să-şi aducă produsele lor de grădinărit, de două ori pe săptămână, la pieţele comunei Pecica, astfel era aprovizionată pe lângă produsele proprii de cereale, zarzavaturi, păsări, peşte proaspat, etc... şi cu produsele satelor vecine care deveneau cunoscute şi căutate. Printre altele, munţii de pepeni şi lubeniţe bordau strada pieţei, nu exista un exemplar necopt, sau care să nu fie dulce, iar preţul mărfurilor nu era mare. Comuna Pecica se bucura de bogaţii şi oamenii trăiau bine. Străzile erau măturate zilnic, gospodinele se concurau în a se scula şi a mătura mai devreme în faţa casei lor. Casele erau anual văruite, în pragul sărbătorii Sfânta Maria. Mureşul era şi un mijloc de agrement. Prilejuia posibilitatea de a face baie, mai exista şi un ştrand cu multe cabine, o bodegă amenajată, mese, scaune, duşuri, două bazine pentru înot unde învăţau copiii să înoate sau se scăldau neînotătorii. Marginile bazinelor erau astfel construite încât curgea apa râului printre scândurile lui, ajutând autopurificarea.
Mureşul fiind o apă mare cu un curs schimbător, ţinând cont că se scotea nisip şi pietriş din el, avea un curs neregulat, de aceea era un râu periculos. Făcea, anual, destule victime, de aceea copii nu aveau voie la râu fără părinţi şi nimeni nu îşi lua răspunderea de a duce pe copilul altuia la baie. Păduricele care bordau Mureşul, mai ales pădurea de pe malul Banatului, reprezentau un ecosistem iubit şi cercetat de populaţie. Ocolul Silvic avea ce administra. Oamenii nevoiaşi aveau voie să-şi ia din pădure crengi şi uscături pentru nevoile lor şi le transportau acasă cu legătura pe spinare asigurandu-şi nevoile, dar şi efectuând curăţirea pădurii. Iepuri, vulpi, mistreţi, căprioare, cerbi şi urşi populau pădurea. Păsări cântatoare, bufniţe, stârci albi şi cenuşii populau pădurea şi lunca. Mureşul avea şi insule unde-şi construiau mici cabane, iubitorii naturii sau pescarii. Râul era bogat în peşte. Mai ales somnul era un peşte valoros căci erau şi de doi metri. Dar erau şi alţi peşti ca scobarul, stiuca, etc...
In pădurea de pe malul bănăţean, pe malul stâng al Mureşului, erau şi două mănăstiri. Mai în amonte pe Mureş, este Mănăstirea Bodrog, mănăstire străveche de călugări. Vechea mănăstire a rămas mărturie muzeistică şi a fost îmbogăţită cu o clădire şi o mănăstire mai nouă. Aici sunt depuse rămăşiţele pământeşti a mai multor episcopi ai Aradului. Mănăstirea era ţinta de pelerinaj cu ocazia zilei Sfintei Maria Mare. Elevii şi tineretul român din Pecica, cercetau mănăstirea, fiind conduşi de preoţii ortodocşi şi conducătorul bisericesc al corului, spre a da răspunsurile liturgice la slujba acestei sărbători. Tot pe malul bănăţean, stâng al Mureşului, în aval, se afla vechea Mănăstire Bezdin, mănăstire de calugări sârbi unde mergeau în pelerinaj de Sfânta Marie Mică. Astăzi calugării sârbi nu mai sunt. Mănăstirea este părăsită, iar paza ei este încredinţată unei calugăriţe şi a unui rândaş care îndeplinesc nevoile curţii şi pământului mănăstirii. In pădurea de pe malul bănăţean al Mureşului se afla, aproximativ la un km de malul râului, un alt dig ocrotitor al aşezamintelor de pe malul bănăţean. Pe malul drept, dinspre Pecica, al Mureşului, se afla o mirişte de pădure numită "Paduriţa". Aici se afla, datând de peste un secol, o arenă de fotbal, odinioară mărginită de bănci la nivelul arenei. În timpurile mai apropiate s-a construit un vestiar supraetajat cu tribună, terasă şi restaurant. - Adalbert Ban: - Cum vă amintiţi de viaţa sportivă din comuna Pecica? - Roma Zinveliu: - Meciurile de fotbal, săptămânale (duminica), erau prilej de plimbare a populaţiei din Pecica, în fiecare duminică, dupa masa, la arenă, tineretul ovaţionând sau încurajând echipa locală "Virtutea". Plimbarea se făcea de obicei pe dolma (dig) care era frumos amenajat, drumul nivelat, bătucit, marginile nivelate, cosite. Ceeace nu împiedica populaţia să dea drumul înaripatelor, sau purceiilor, să pască afară. De fapt unul din motivele pentru care populaţia din Pecica a refuzat să primească denumirea de oraş, ceea ce s-a propus de doua ori, în decursul secolului XX, era creşterea impozitului în cazul statutului de oraş şi nepermiterea ieşirii păsărilor să pască iarba din şanţuri. In anul 2008, localitatea Pecica, a primit totuşi statutul de oras, ceea ce a permis înfrumuseţarea sa cu un parc cu flori ornamentale, fântâni ţişnitoare, pavaje, trotuare şi carosabilul străzilor înbunătăţite, străzi care au primit numerotare. - Adalbert Ban: - Cum vă amintiţi de viaţa religioasă a comunei Pecica? - Roma Zinveliu: - Cât priveste viaţa religioasă, localitatea Pecica se caracterizează prin convieţuirea cultelor pe care le-au adoptat localnicii.
În fosta Pecica română domina religia ortodoxă, credincioşii cercetau o biserică mare din piatră, o construcţie de la începutul secolului XX, cu un stil frumos, ornată artistic, cu picturi valoroase şi un iconostas preţios. Pentru funcţionarii români din Rovine (fosta Pecica maghiară) s-a amenajat o capelă într-una din spaţiile Şcolii Generale. Capela funcţiona cu slujba duminicală, servită de un preot. În biserica mare a comunei Pecica slujeau doi preoţi şi un protopop. Biserica Unită funcţiona într-o casa particulară, avea puţini enoriaşi, veniţi la Pecica în anul 1940, odată cu cedarea Ardealului şi întorcându-se în Ardeal dupa 1945, sau asimilându-se credincioşilor greco-orientali. Biserica Catolică construită în stil neo-gotic, remarcabilă prin stil, altare, vitralii şi castea colorată, acoperiş original de pala, foarte rezistentă, care abia după sute de ani necesită pe alocuri reparaţii, are o orgă remarcabila ca marime. Cultul Protestant Calvin, posedă o biserică mică şi mai nouă, ai cărei enoriaşi sunt stabiliţi în Rovine, veniţi din Peregul Mic şi din satele munţilor Apuseni. Pecica are şi o biserică sârbească, ceeace atestă existenţa unui număr destul de mare de cetăţeni de etnie sârbă. Biserica şi casa parohială au fost recent renovate. Mai există şi două biserici neoprotestante (pocaite). Parohia Ortodoxă si cea Romano-Catolică au clădiri la nivelul importantei lor. - Adalbert Ban: - După cunoştinţele mele, viaţa culturală era în floare, şcolile au înpânzit localitatea; - Roma Zinveliu: - Viaţa culturală, în localitatea Pecica, a fost şi este parte integrantă a populaţiei comunelor. În Pecica Română funcţionau şcoli primare în diferite cartiere, ţinând cont de întinderea comunei. Era şcoala de la Mustra, era şcoala în actuala cladire a Liceului din Pecica Română. Apoi o urmează şcoala lui Dima (dupa numele directorului ei). Mai era şcoala din cartierul Cocota, vizitată de populaţia din acel cartier, formată din români si ţigani. Era şcoala lui Ghebeleş, cuprinzand gradinita, clasele de şcoală primară şi şcoala de fete, cu menirea de a instrui fetele pentru gospodărie. În Pecica maghiară (Rovine), era gradiniţa din piaţa bisericii catolice, erau două şcoli primare. Şcoala lui Laita, care avea şi o secţie primară cu patru clase, ale funcţionarilor de stat. Şcoala lui Krohn, şcoala lui Varga, în cartierul fântânii arteziene din zona aceea. Mai erau două şcoli primare, în zona sălaşelor din Pecica si Rovine, de asemenea o şcoală pentru ţigani, din zona cimitirului catolic. Toate şcolile au pregătit elevi bine instruiţi care urmau să intre la liceele teoretice, comerciale şi industriale din Arad. Mai era o şcoală de economie casnică în Rovine, condusă de profesorul Toma.
care pregatea fetele, teoretic dar şi practic, pentru a învăţa să coase, să ţese covoare, să facă lucru de mână şi să gosopdarească în bucătăriile viitoarelor familii. Viaţa culturală se desfăşura şi prin învăţare de dansuri populare româneşti în aşa zisa sală a tineretului român din Pecica şi în casa tineretului agricol maghiar din Rovine. În aceste săli se ţineau şi serbări populare, şezători şi spectacole. Tineretul purta costumele naţionale. Piese de teatru se prezentau sub forma de spectacole în Corporatia Meseriaşilor, o sală mai mare şi bine dotată, cu scenă, sală pentru spectacole, sufleur şi culise, vestiar şi restaurant. Aici s-au produs şi artişti ai teatrului din Arad şi de la teatrul de operă din Timişoara.
S-au ţinut concerte şi s-au prezentat operete în turneu sau montate pe plan local. Viaţa culturală a celor două comune datează de pe la începutul secolului XX. - Adalbert Ban: - Daca puteti sa-mi spuneti câte ceva despre viaţa culturală şi despre implicarea ţiganilor în viaţa culturală din comuna Pecica, viaţa sportivă a tinerilor Pecicani; - Roma Zinveliu: - Ţiganii din Pecica, ţiganii muzicanţi, erau deosebit de muzicali, cântând pe la diverse localuri, la diverse serbări şi formând grupuri muzicale de 4-6 membri, obişnuiau să cânte felicitări, pentru diverşi reprezentanţi ai comunelor, sau funcţionarilor de stat, de aniversarea lor, sau cu ocazia zilelor de sărbătoare. Ei formau orchestre la balurile şi nunţile din comune. Programele culturale erau conduse de cadre didactice sau de meseriaşi talentaţi, care montau piese de teatru şi chiar operete în care se produceau tinerii talentaţi în cânt şi dans. Ansamblurile artistice erau invitate să ţină reprezentaţii şi în satele vecine şi se bucurau de mult succes. Pentru reprezentaţiile de operetă, contribuiau şi membrii corului bisericii ortodoxe române din Pecica, a cărui dirijor a fost la început D-l Ion Laita, de la şcoala primară din Rovine, apoi teologul preotul Mircea Emandi, el însuşi un tenor cu o voce deosebită. Repetiţii de cor bisericesc sau laic, se ţineau de două ori pe săptămână cu tineretul român din Pecica, în sala Corporatiei Meseriaşilor şi violonistului Ion Voicu, tatăl lui Mădălin Voicu. Pentru meritele şi talentul său, Statul Roman l-a înzestrat sub forma de cadou, cu o vioară Stradivarius. În general, tineretul celor două comune, au avut o activitate culturală vie. Participau la coruri, serbări, şezători, baluri (de ex. balul strugurilor) făceau plimbări lungi prin comuna mare, în Paduriţă, la meciurile de fotbal. În timpul războiului, se făcea munca de folos obştesc, culegeau plante medicinale, în timpul anului şcolar fetele tricotau manuşi si ciorapi din lână, pentru ostaşi. Ca activitate sportivă, jucau ping-pong la şcoala Mustra şi în Păduriţă.
precum şi tenis pe cele patru arene de tenis (una în promenadul românesc şi trei în Păduriţă) care apoi s-au redus la o singură arenă. Aveam instructor de tenis şi patinaj, pe D-l Beny, ne îndemnau dimineaţa, la ora şase, să fim pe arena de tenis, până la ora zece vara, apoi post meridian de la ora 16-18, când veneau jucatorii în vârstă şi tineretul elibera arena. Patinau iarna pe braţul mort al Mureşului. Pe lângă instructor, aveau şi un îngrijitor al arenei, care uda şi mătura gheaţa şi fixa patinele, cu cheie, copiilor mai mici. Concepţia era să începi cât mai devreme să faci sport. După masa, jucau ping-pong la Mustra sau la copii care posedau mese de ping-pong. Pe drumul Nădlacului, erau nişte coline cu vii, unde se cultivau struguri Othelo de către unii proprietari de vii. Dar nici călăritul nu era omis. Băieţii fermierilor posesori de cai şi o fetiţă mai curajoasă, călăreau mereu pe nisipul lăsat de apa Mureşului, prin retragerea sa. Educaţia, eticheta cerea să-ţi îngrijeşti calul şi să-ţi cureţi bicicleta proprie. În general am avut veri cu program plin de plimbări, sport, activitaţi culturale şi cinematograf săptămânal. La baluri, fetele aveau voie să meargă după implinirea vârstei de 16 ani. Concepţia era că frecventarea prematură a balurilor, o fac pe fată să fie mai repede considerată matură. - Adalbert Ban: - Daca puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre viaţa socială din Pecica; - Roma Zinveliu: - Cât priveşte viaţa socială din Pecica, ea se poate diviza în două secvenţe după cum era împarţită şi comuna, după naţionalităţile de bază. Şcolile din Pecica Română, erau frecventate de copii români, sârbi, evrei, ţigani, care se adaptau foarte bine în şcolile comunei, comerciale şi scolile normale de învăţători, frecventate, mai ales, în Arad. Copii agricultorilor din comuna Rovine, se mărgineau în a termina patru clase primare, pentru a fi ştiutori de carte şi continuând cu trei clase şcoala de ucenicie, pregăteau copiii pentru gimnaziu sau universitate, îşi plasau copii la şcolile confesionale din Arad sau Timişoara, ba se mai întâmpla să-i trimita la studii în oraşul Seghedin din Ungaria, oraş aflat aproape de Romania şi la care se putea ajunge prin punctul de frontieră de atunci: Pecica-Batania. Din rândul minorităţilor se formau medici, avocaţi, dentişti români, unguri, sârbi şi evrei. Majoritatea comercianţilor şi industriaşilor erau evrei, aflaţi în număr considerabil în Pecica. Erau bine situaţi material. Se ocupau cu industria morăritului. Înmagazinau cerealele în hambare, pentru cei ce nu aveau posibilităţi de păstrare. Plăteau cerealele vândute de agricultori imediat, sau le avansau bani de câte ori aveau nevoie. Se întâmpla să plătească clienţii, în prealabil, pentru viitoarea recoltă.
Kuliner Daniel, era comerciant şi depozitar de cereale. Kuliner mai avea magazin mixt şi o cârciumă. Elias Samuel, avea moară şi depozit de cereale, Kuliner Iuliu - gheţărie, făcea comerţ cu sifon, înmagazina butoaie cu bere din care umplea sticle spre vânzare. Cetăţenii evrei formau o societate deschisă. Tineretul concura la sport cu celelalte naţionalităţi, frecventau restaurantele şi manifestările culturale. Erau evrei care nu excludeau, din alimentaţia lor, carnea de porc. A existat o biserică evreiască mare, cu doua turnuri în comuna Rovine. Era condusă de un cantor, singurul evreu ce purta pălărie şi barba uzuală. Locuinţa parohială era în spatele bisericii, în curte, azi fosta metalo-chimice Vigh-Obermayer din centrul oraşului. Numai la sărbători mari, religioase, se adresau unele familii să le sacrifice gâste îndopate pentru ficatul de gâscă. Astfel cantorul îndeplinea şi funcţia de sahter. Se numea Gutmann şi avea un fiu, care era coleg cu noi la şcoala primară, secţia română. Făceau sport, mai ales cu copii evrei. În zilele de sărbătoare, sau cu ocazia declarării fiilor de evrei, la stadiul de bărbăţie (aproximativ la 13-15 ani), se făcea o sărbătoare religioasă, în sinagogă. Femeile ocupau locuri în balcon, bărbaţii la parter, erau aleşi, un fel de tutori-naşi, pentru declararea tânărului la stadiu de maturitate bărbătească, pe plan religios. Festivitatea era însoţită de daruri pentru tânăr, din partea părinţilor naşului şi a prietenilor de familie. Colegii şi prietenii tânărului consacrat, se bucurau de dulciurile aruncate de doamnele din balconul sinagogii. Colegii nostri evrei ne-au rămas prieteni fideli pentru toată viaţa. Femeile lor au încurajat şi răsplătit prietenia noastră creştinească, pentru odraslele lor, în anumite ocazii de onoare, cu daruri considerabile sunt cele constatate din experienţa vieţii mele. Când evreul s-a convins că nu-l dispreţuiesti, nu-l consideri deosebit de colegii creştini, atunci el se leagă de tine cu o credinţă nezdruncinată. Pot să spun ca eu personal, am fost cea mai iubită de familiile evreieşti, care erau prieteni cu familia mea. Cand evreul se leagă de tine îţi rămane fidel pentru toată viaţa. Din comunitatea evreiască, faceau parte şi bancherii. Banca lui Reiner, era una din băncile cele mai importante din Pecica. Mai era o bancă condusă de un director maghiar, D-l Borsos. Restul băncilor, două la număr, erau băncile statului. Evreii erau în majoritate comercianţi, având prăvălia lor proprie. Erau comercianţi admirabili. Se întâmpla sa observe pe câte un copil cu pantofi scâlciaţi, îl chema în prăvălie, îi încerca pantofii, îl încălţa cu o pereche nouă de pantofi, pe cei vechi îi împacheta, îi dădea sub braţ şi-i spunea să transmită tatălui său să vină să plătească când va avea bani. Rabi evreu, nu venea la Pecica decât cu ocazia unor nunţi sau înmormântari. Micşorarea numărului evreilor din Pecica, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, transmutarea lor la oraş, a determinat nefrecventarea sinagogii, deteriorarea sa, lipsa de fonduri pentru reparaţii şi în final, din lipsa de enoriaşi (nerămânând decât o singura familie fără copii, au emigrat) sinagoga a fost demolată din iniţiativa unei familii rămase în Pecica, cu aprobarea Societaţii Evreilor din Arad, materialul de constructie a fost vândut şi venitul a fost predat societăţii din Arad. Cimitirul evreiesc din Pecica, se află pe teritoriul fostei comune Pecica Română. Are morminte splendide de marmură neagră şi albă, a celor care au murit înainte de război, are puţine morminte mai noi, are un paznic care permite intrarea eventualilor vizitatori, paznic platit de Comunitatea Evreiasca din Arad. La vizitarea morţilor evrei nu se duc flori, ci se aşează ca semn o pietricică. În Pecica mai există un cimitir ortodox şi unul în cartierul Cocota şi un cimitir catolic în Rovine. - Adalbert Ban: - Dacă vă mai amintiţi de economie, comerţ si de industria comunei Pecica; - Roma Zinveliu: - Localitatea Pecica are un hotar mare şi mănos, alcătuit din multe hectare de pământ roditor de primă calitate. Culturile agricole cuprindeau cereale: grâu, porumb, orz, ovăz, secară; plante industriale: floarea soarelui, tutun, cânepă, bumbac; legume: cartofi, rădăcinoase, sfeclă, roşii, vinete, varză, pepeni, lubeniţa de o dulceaţă excepţională şi dând o producţie bogată. Toate produsele erau folosite de localnici, vândute pe piaţă, prelucrate la prese de ulei, fabrici de zahar de la Arad şi de tutun, grăunţele macinate la mori locale: Elias (Suli), Toth, Moara Mica, Ghizela, care livra făina pentru firme comerciale şi nu pentru particulari. Calitatea făinii era de triplu 000. În timpul războiului, morile au fost demontate, rămânând pentru deservirea populaţiei numai moara lui Aconi. Măcelăriile erau renumite prin produsele din porcine si vite, pe care le vindeau. Păsările erau vândute de către ţărani. Ţărănimea creştea un număr mare de păsări de casă, mai ales pentru consum propriu, dar şi pentru vânzare. Creşterea oilor nu s-a făcut decât după război şi atunci în număr mic, ştiindu-se că păşunea de ses nu asigură o carne de oaie şi miel de calitate. Caii era crescuţi pentru rolul lor de tracţiune şi lucrare a ogoarelor. Comerţul localităţii era deservit de un numar mare de comercianţi, români, evrei, unguri şi germani. Industria locală se ocupa de morărit, existau mai multe cazane de fiert ţuica, prese de ulei, industrie casnică de tesut covoare învăţată de femeile din localitate de la ţesătorii turci de covoare, care între 1925-30, cercetau comuna aducând modele autentice turcesti, pentru covoarele persane, desigur şi tărăneşti, cu modele locale româneşti, erau mult ţesute. Târguri de ţară, erau de 2-3 ori pe an, când te puteai aproviziona cu produse diverse şi de calitate, mult cautate. Se găseau obiecte de trebuinţă, gospodaresti: fierarie, cizme, bocanci, obiecte de lux; mătăsuri, dulciuri, halviţa, bomboane, halva, bomboane de cartofi. Micii industriaşi erau reprezentaţi prin tăbăcari, cojocari, pantofari, fierari, dulgheri, croitori şi alte meserii. S-ar mai putea adăuga faptul ca primele mori din Pecica erau mori de apa (trei la număr) care în secolul 18-19 măcinau făina şi erau situate pe malul bănăţean al Mureşului. Mai târziu au fost părăsite şi alte mori aflate pe teritoriul comunei. Lunca Mureşului a reprezentat întotdeauna un ecosistem valoros prin pădurile riverane, prin insulele populate cu păsări cu picioroange (berze, stârci albii şi cenusii), prin mlaştinile care reţineau apa revărsată, prin animalele de vânat, prin balta cu nuferi, aflate în pădurea Bezdinului.
Zona Pecica, hotarele şi împrejurimile ei, oferă peisaj demn de văzut şi apreciat, prin specificitatea zonei de ses bogat, udate de apa fertilizatoare, peisaj câmpenesc de şes de o calitate productivă excelentă, păduri, livezi cu pomi fructiferi şi tot cadrul care oferă bogaţia acestui colţ de ţară. - Adalbert Ban: - Domană profesoară, mulţumesc frumos pentru interviul dat de D-voastră. - Roma Zinveliu: - Cu mare plăcere. |
A fost odată...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)